Joy.

Un an. Un an de zile de dorit, de tacut, de priviri furise si de posibilitati. Multe zile incomplete, fara evenimente demne de amintit si acea zi glorioasa, splendida, rupta de realitate. Acea zi de Joi, de fapt, acele zile de Joi. Nu stiu exact cand a fost prima data, dar treptat, m-am obisnuit sa vad in autobuz o fata, in fiecare joi, la aceeasi ora, oh, superba ora! Ora mortii si a renasterii mele interioare. Nu era iesita din comun si cobora intotdeauna dupa mine. Niciodata nu am aflat unde o duceau sublimele-i picioare. Urcam si ea era acolo. Mereu. De cele mai multe ori, parul de o stralucire mata cu onduleuri la varfuri, ii acoperea fata aplecata peste o carte. In fiecare saptamana era alta. Cum vedeam un titlu nou, cum mi-o procuram si o citeam. Ii placea literatura de calitate si avea o slabiciune pentru povestile de dragoste care se sfarsesc tragic. Poate ca si a noastra a fost o poveste. O poveste despre doua persoane indragostite una de cealalta in secret. La o prima privire, Joy, am botezat-o asa din cauza bucuriei ce mi-o transmitea reasigurandu-ma saptamana de saptamana ca o voi vedea, nu avea nimic special. Dar, observand-o am ajuns la concluzia ca ticurile si micile detalii fac un om special. Spre exemplu, Joy, raza mea de lumina, mesteca guma de cirese si facea baloane zgomotoase. Isi infasura o suvita pe deget atunci cand era o scena dramatica in carte si isi ducea mereu palmele la ochi atunci cand ajungea la sfarsitul uneia dintre ele. Avea buze pline pe care si le musca in continuu, iar pleoapele ii erau mereu grele si clipea foarte rar. Pe degetele-i albe si subtiri avea inele. Multe! Iar de incheietura subtire ii atarna un ceas barbatesc, argintiu. Toate miscarile ei mici ma faceau sa vreau sa o strang in brate si sa-i iau suflarea cu mine. Timp de un an de zile nu s-a intalnit cu nimeni, nimeni n-a salutat-o si nimeni nu i-a rostit numele. Dar de ce spun eu toate aceste lucruri tocmai acum, dupa un an? Pentru ca a disparut. A fugit. A incetat sa mai mestece guma si sa imi mai gadile urechea cu micile ei pocnituri. Acum nu ma mai asteapta in masina si nici nu mai coboara intr-un loc necunoscut mie. Mica mea faptura misterioasa nu mai e. Asa ca daca o gasiti, va rog, anuntati-ma! Daca vedeti o fiinta plapanda cu o carte sub brat, imbracata in blugi prespalati, niciodata in fusta, anuntati-ma! Daca vedeti un personaj de poveste cu funde pastelate in par si cu cozi impletite, strigati-ma. Daca vedeti cumva o nimfa stralucitoare zburand deasupra voastra cu o bucata din sufletul meu, chemati-ma. Ma veti recunoaste usor: un om mic, albastriu, slabit, care cerseste dupa completarea sufletului la un colt de strada.